Uneori, când ajung pe malurile Cuejdelului, aș sta ore în șir doar în contemplare. Nu-mi vine să fotografiez nimic. Pur si simplu îl las să-mi umple sufletul și mintea pentru că, în ciuda copacilor care mor in picioare in mijlocul apelor, Cuejdelul emană bucurie. E atâta viață acolo! Și o re-naștere continuă!
Deși l-am revăzut in plină primăvară, invadat de un verde de a cărui intensitate aproape ca mă dureau ochii, am ales să păstrez culorile în suflet și să-l surprind monocolor. Am căutat să deslușesc, dincolo de ploaia care intensifica verdele, povestea din caligrafia trunchiurilor care incă mai sparg luciul apei.
