Din Baiului până în Ciucaș și apoi la nuntă ( 8- 13 iunie 2014)

Pe la sfârșitul lui mai, mă măcina o problemă cu următoarele date: una bucată săptămână de concediu, ziua de 14 iunie când musai trebuia să joc la nuntă și hărțile a trei munți: Baiului, Grohotișului și Ciucașului! Cum, Rodica, ”doar” trei???!!!- întrebam eu, atunci, cu ochii cât cepele. Adică, tu crezi că dorul de Retezat se lecuiește cu niște ”dealuri” care se dau drept Carpații de Curbură? Hmm...

Promisiunea e promisiune! Pe 14 iunie trebuia să ajung la nunta Alinei și a lui Petru dar ce te faci când nimic nu mai funcționează cum trebuie la serviciu iar vara și munții strigă la tine că înflorește rhododendronul??!!! Răspuns: îți pui mintea cu o tură prin Baiul Mare, Munții Neamțului( ramura nordică a Baiului), treci în fugă și prin Grohotișului ca să poți ateriza, în nas, fix în rhododendronul din Ciucaș. Mai pe scurt, alergi în șase zile peste munți și văi, din Sinaia până în Cheia, apoi din Ploiești în Iași, din bocanci direct pe tocuri, cu piciorul lucrat la fibră!!!

Am plecat într-un grup numerooos de cinci nelecuiți de munte: Simona, Mariana, Rodica, Sorin și Mihaela, povestitorul de serviciu...

Și povestea e cam așa...

Ziua 1

Duminică, 8 iunie 2014

Urcare: punct albastru

Sinaia- Piciorul Câinelui- Piscul Câinelui

După ce la prima oră, la 05,00 a.m, am schimbat gările (ca) la Ploiești, pe la 8,30 a.m. facem prezența în Gara Sinaia și negociem în răcoarea dimineții dacă ne abatem sau nu pe la Mănăstirea Sinaia, având în vedere că planul pentru prima zi de traseu era să urcăm pe marcajul cu punct albastru și să străbatem creasta Baiului Mare până sub Vf. Cazacului.

Munții Baiului( denumiți și Gârbova) în care vom urca fac parte din Carpații de Curbură, fiind situați în partea de vest a acestora, vizavi de Bucegi de care sunt despărțiți de Valea Prahovei.

Revenind la poveste...Ne-am făcut socotelile și ne-am hotărât ca într-o oră- o oră și jumătate să reușim să trecem pe la Mănăstirea Sinaia și apoi să intrăm pe traseul cu punct albastru care duce spre Vf. Piscul Câinelui. Sinaia ne-a întâmpinat somnoroasă și însorită iar timpul petrecut în liniștea mănăstirii a ținut loc de binecuvântare pentru evadarea noastră în locuri sălbatice mai mult sau mai puțin umblate.

Mănăstirea Sinaia este ctitoria Spătarului Mihail Cantacuzino și dateaza din secolul XVII. Biserica veche construită în stilul brâncovenesc are hramul Adormirea Maicii Domnului.

Uitasem de frumusețea Mănăstirii Sinaia; o văzusem în copilărie când începeam să adulmec munții iar momentul revenirii a fost unul special. Am stat câteva minute la slujbă apoi am luat-o din loc, revenind în zona gării căci de acolo trebuia căutată intrarea în traseul cu punct albastru.

Din zona Gării Sinaia am luat-o spre sud( spre Ploiești) pe DN 1, paralel cu calea ferată. După cinci- zece minute de mers, la prima intersecție, am traversat râul Prahova și calea ferată și  ne-am continuat traseul, spre stânga, pe un drum pietruit care urcă în serpentine spre Cabana Piscul Câinelui. Din dreptul cabanei, lăsăm în urmă drumul pietruit și intrăm pe poteca ce urcă abrupt prin pădurea de foioase. Vara abia și-a făcut loc prin codri iar verdele are nuanțe proaspete și vii. 

Suntem cu ochii după puncte albastre pentru că marcajul apare destul de rar pe copaci. Urcușul e din ce în ce mai anevoios și solicitant, mai ales că avem în spate rucsacuri mari cât noi; cred că fiecare are cel puțin 20 kg. Pot să spun că pregătirea unui rucsac pentru turele lungi pe munte e o adevărată artă pe care nu o dețin nici în momentul ăsta. Nu te poți lipsi de cort, de sacul de dormit, de haine și mai groase și mai subțiri, de pelerină pentru ploaie, mâncare( socotită pe zile, nici prea multă, nici prea puțină), rezerve de apă( în privința asta am primit o lecție aspră prin Piatra Craiului)- chiar dacă pe hartă sunt indicate izvoare, lanternă frontală, hărți, busolă, fluier, trusă de prim ajutor, primus... și altele. Deh, distracția de genul ăsta costă și articulează mai mult la sănătate, în special la lombară, și mai puțin la buzunare, având în vedere cazarea gratuită și pe alese, după pofta inimii!

Urc pe potecă sperând să-mi bucur auzul cu zgomotele pădurii și să mă scufund în liniștea muntelui dar vuietul urban mă urmărește și la altitudine. Abia acum realizez în ce vacarm trăim. Sunetele orașului auzite de sus seamănă cu niște vuiete, șuiere, urlete...iar jos nu era decât Sinaia... Atunci, orașele mari ce mai emană?!

Câștigăm în altitudine dar nu în ritmul la care ne așteptam. Simona, aflată la a doua tură pe munte, întâmpină dificultăți și înaintăm destul de lent; începem deja să re-configurăm planul turei, mai ales că, odată ce ne apropiem de ieșirea în golul alpin, auzim cum cerurile huruie înspre est iar toată ”cântarea” asta vine spre noi destul de hotărâtă. 

Ieșim în golul alpin și ne trezim cu armatele de nori îngrămădite deasupra capetelor noastre. Atmosfera e destul de încărcată, norii sunt tot mai negri, în ceruri bat tobe de furtună, așa că renunțăm pentru moment să mai urcăm în creastă și tragem tare să ajungem la stâna părăsită( 1416 m) de sub Vf. Piscul Câinelui.

Punem corturile și totul se dezlănțuie pe la ora 15,00. În timp ce la o azvârlitură de băț, Bucegii se scăldau în soare, noi, în Baiului eram în plin meci că tot se apropiau Mondialele de Fotbal. Prima repriză a mai fost cum a mai fost, dar în următoarele am fost țintuiți în propriul teren :D, de grindina hotărâtă să ne spargă corturile. O, dar am avut și pauze ca să ne revenim, să ne scoatem nasul afară din cort și ca să apucăm să mai prindem câteva cadre. Când credeam că ni se dă undă verde la plecare, dinspre est veneau forțe proaspete de tunete și fulgere încât, după a patra repriză, pe la ora 18,00 ne-am luat gândul de la creastă și de la Vf. Cazacu. Scor final 4-0, în favoarea furtunii. Pe mine scorul nu mă deranjează. N-o să urc în veci într-o creastă atunci când norii bubuie în toate limbile și pe toate tonurile. Și apoi...e prea fain când sunetul ploii pe cort te adoarme iar tunetele te iau prin surprindere și te trezesc din ațipire de nu știi nici cum te cheamă. 

E adevarat că de pe la ora 18,00, când s-au liniștit (văz)duhurile munților, până pe la 21,30 am fi avut lumină și timp suficient să urcăm în creasta Baiului dar...înserarea de duminică era prea plăcută: vremea s-a limpezit, soarele apunea în tihnă dincolo de abrupturile Bucegilor, vacile și caii de la stâna din apropiere pășteau cu grație.

Ne-am folosit timpul ca să căutăm izvorul care apărea pe harta Rodicăi și cu indicații de la un cioban care ne-a tot spionat încă de la instalarea corturilor, am luat-o frumușel din zona stânii părăsite către est, pe curbă de nivel și după vreo 500 m am găsit un izvor amenajat, cu două bazine mici. De notat: loc bun de duș! :)))) Ne-am împrospătat rezervele de apă și am încheiat seara cu o cină față către față cu Bucegii. Somn buștean, nu Bușteni!!!

Ziua 2

Luni, 9 iunie 2014

Ca pe bulevard, cu ochii după Ciucaș și Bucegi

Marcaj: punct albastru și cruce roșie

Piscul Câinelui- Vf. Drăgan- Vf. Baiul Mare- Șaua Baiului- Șaua Băiuțului( cruce roșie)- Vf. Cazacului- Culmea Petru Orjogoaia- Vârful lui Petru( 16 km)

Deșteptarea la 06,30 a.m... Nu m-am săturat de somn și îmi beau ceaiul mai mult adormită, urmărind cum Bucegii, deja în plin soare, se dau în spectacol; o pânză diafană de nori învăluie Coștila și Caraimanul... Chiar dacă lămâia din ceai mă trezește și mă bagă în priză, nu-mi prea place că trebuie să ne apucăm de strâns tabăra și să plecăm mai departe. Pierdem timp cu strânsul corturilor și al rucsacurilor și ne urnim în traseu abia pe la 08,30 a.m.

Vârful Caraiman( 2384 m) și Vf. Coștila( 2490 m)

Urcăm spre Vf. Piscul Câinelui( 1658 m), bucurându-ne ochii cu pajiștile de floricele galbene( despre care am aflat mai târziu că se numesc cinci degete sau sclipeți de munte) și cu meterezele Bucegilor ca fundal. 

Cărarea, destul de bine bătătorită, cotește spre stânga, pe curbă nivel și ieșim în creastă. Sunt uimită de poteca ce străbate creasta Baiului Mare...arată a drum forestier care mai are puțin și se transformă în bulevard străbătut mai mult de patru roți decât de turiști pe două picioare...Înaintăm către nord, la fel de lent ca în prima zi, întrucât Simona nu reușește să-și adune forțele. Ne punem problema dacă în ritmul ăsta mai apucăm să ieșim din Baiul Mare( ramura sudică a Baiului) în a doua zi de traseu și dacă ajungem în Ciucaș în a cincea zi, conform planurilor noastre. E dificil de luat o decizie întrucât știm că Simona și-a dorit tura asta și în același timp vrea să renunțe și mai știm că urmează să străbatem Munții Neamțului( ramura nordică a Baiului), Munții Grohotișului din care nu prea mai sunt posibilități de coborâre spre localitățile apropiate întrucât traseele sunt foarte lungi și fără marcaj. 

Valea Rea și Bucegii

Sub Vf. Drăgan

Până în Ciucaș avem de mâncat kilometri pe pâine și e destul de solicitant... Simona, care a dat semne încă din prima zi că vrea să renunțe la traseu, își evaluează ritmul, forțele și resursele și se hotărăște să coboare spre Bușteni însă până la intersecția drumului de creastă cu culmea Zamora mai e cale lungă. Drumul pe creasta Baiului Mare- orientat nord- sud- nu este marcat și ocolește toate vârfurile pe curbă de nivel, așa că până sub Vf. Drăgan( 1776 m) mergem pe partea cu Bucegii, apoi trecem pe partea cu vizibilitate spre Ciucaș. Avem timp să identificăm Valea Doftanei spre sud-est, Ciucașul spre est, în lumina tăioasă a amiezei, Culmea Petru Orjogoaia( spre nord) care pare la ani lumină distanță având în vedere ritmul nostru. După ce trecem de Vf. Drăgan, dinspre nord apar ”pe bulevard” câțiva cicliști dintr-un club de mountain-bike. Ne dăm binețe și ne trimitem bezele din viteza calului cu două roți și... când colo, ce se apropie de noi? ... Soluția la problema Simonei ne sare în ochi. În urma cicliștilor... o mașină de teren cu organizatorii turei de ciclism- doi soți care au ajutat-o pe colega noastră să coboare în Sinaia. Ne simțim destul de ciudat întrucât am plecat cinci la drum și deja am rămas patru din a doua zi. 

Simt cum mi se taie genunchii când privesc la ce distanță e Ciucașul iar noi suntem abia în prima grupă de munți planificați pentru această tură și nu știu dacă mă țin puterile astfel încât până la sfârșitul săptămânii sa pun piciorul în Ciucaș apoi pe toc! :))

În fine…după despărțirea de Simona am iuțit pasul pe coclaurile Baiului care sunt numai bune pentru iubitorii de mountain-bike. Trecem pe sub Vf. Baiul Mare( 1895 m) iar în Șaua Baiului facem o pauză de biscuiți, cereale și fructe uscate chiar dacă stând cu ochii spre Bucegi uiți de foame și de sete.

Baiul Mare și Masivul Bucegi au fost așezați perfect. Despărțiți de Valea Prahovei, stau față în față, desfășurându-și crestele ca într-un dans. Unul e mai tăios, celălalt e mai bland; unul e mai abrupt și colțuros, celălalt e mai domol. Privind Baiul Mare( Baiul Sudic) din Bucegi te cuprinde liniștea și leneveala. Privind Bucegii din Baiul Mare te cuprinde neliniștea, euforia și simți furnicături în talpă. Pentru fotografie, cred că dansul ăsta e perfect în lumina și culorile toamnei și apoi ale iernii. Și mai e ceva…Din Baiului, stând ochi în ochi cu Bucegii îi simți cum te cheamă, le simți sufletul și măreția. Dincolo de abrupturile impunătoare pe care le etalează spre est, spre Valea Prahovei, Bucegii ascund și ei culmi domoale, padini și văi…

Traseul nostru continuă prin Șaua Băiuțului, admirăm Culmea Zamora și ne dăm seama că suntem deasupra Bușteniului. Pe malul celălalt al Prahovei, Bucegii își văd de ale lor: de vărfuri precum Furnica( 2103 m), Jepii Mari( 2071 m), Jepii Mici( 2143 m), Caraiman( 2384 m), Coștila( 2490 m), Bucșoiu( 2492 m), de muchii, colți și de văi adânci.

Culmea Zamora și Bușteniul

Culmea Zamora și Valea Fetei :)

Din Șaua Băiuțului intrăm pe traseul cu cruce roșie și imediat ajungem sub Vf. Cazacu( 1753 m), la intersecția cu traseul care urcă din Azuga pe Culmea Sorica și Culmea Urechea. Noi mergem spre dreapta, schimbând direcția de mers spre est, pentru că marcajul cu cruce roșie ne conduce spre Culmea Petru Orjogoaia, culme de legătură între Munții Baiul Mare și Munții Neamțului. La vreo zece minute de mers de la intersecția de care am pomenit am găsit un izvor sub Vf. Cazacu, motiv de pauză și de răcoreală pentru picioare. Soarele se ascunde pentru câteva clipe în nori dar e zăpușeală, atmosfera e apăsătoare, umerii dor iar tălpile dau în clocot în bocanci.

O bună bucată de drum o străbatem tot pe sub Vf. Cazacu, apoi pe sub Vf. Ceaușoaei însoțindu-ne la dreapta cu Valea Prislopului. Culmea Petru Orjogoaia are altitudini mai joase decât celelalte două sectoare ale Baiului( Baiul Mare și Neamțului), încât ai sentimentul că străbați niște dealuri... Din când în când, privesc în urmă, spre vest ca să mă mai bucur de chipul Bucegilor. Spre stânga, spre nord apare la orizont Vf. Unghia Mare( 1847 m), vârf considerat limita de nord a Culmii Petru Orjogoaia și limita de sud a Munților Neamțului. 

În ultimul plan, Masivul Piatra Mare( dreapta) și Masivul Postăvaru( stânga) văzute de pe Culmea Petru Orjogoaia

Vf. Unghia Mare( 1847 m)

Vf. Cazacu( 1753 m) și Bucegii văzuți de pe Culmea Petru Orjogoaia

E în jur de ora 16,00 și atmosfera e la fel de încinsă. Întâlnim un indicator cu cruce roșie care reamintește reperele traseului ce traversează Baiul Mare pleacând din Bușteni spre Culmea Zamora, Culmea Petru Orjogoaia pentru a ajunge în localitatea Trăisteni de pe Valea Doftanei. Traseul e folosit de ciobani dar și de turiștii care ”descoperă” munții cu ATV-urile. Destinația noastră nu e Trăisteniul, așa că, după ce trecem de indicator, mulțumim marcajului cu cruce roșie pentru că ne-a însoțit vreme de vreo 4 km și ghidați de hartă, schimbăm din nou direcția de mers. O luăm ușor spre stânga, spre nord, pe poteca nemarcată dar destul de clară care ne duce pe sub Muntele lui Petru într-o șa, în apropiere de Vf. Unghia Mare( 1847 m). Lumina devine mai aurie iar spre est, culmile Grohotișului se ascund după o perdea de un albastru intens ce pare că se apropie de noi. Daaa, o ploaie ar fi binevenită! Chiar aș merge prin ploaie dar nu cu rucsacul în spate. După aproape 16 km, simțim nevoia să căutăm un izvor și loc bun de cort. Pentru că Rodica are radare bune, a identificat un izvor chiar în șaua dintre Muntele lui Petru și culmea vecină cu Vf. Unghia Mare, culme pe care vom urca mâine dimineață spre Vf. Rusu...cu alte cuvinte, în noaptea asta dormim la porțile Munților Neamțului. Analizând harta, ne dăm seama că izvorul găsit de Rodica e un afluent al pârâului Unghia Mare care curge pe sub vârful cu același nume. Din nou, loc bun de duș! :)) Dar până la duș, FOAMEA ne dictează viteza de instalare a corturilor. Supa la primus cu puțin mărar și pătrunjel uscat e o delicatesă greu de găsit în marile restaurante ale lumii. Ce master- chef??? Așa ceva nu mănânci oriunde, ci doar în sălbăticie, stând în iarbă, cu ochii la apus și într-o liniște tulburată din când în când de freamătul vântului. Locațiile sunt gratuite și la alegere! Tot ce găsesc comestibil prin rucsac e un deliciu! Seara nu se încheie până când nu ne răsfățăm cu o armată de gâze care ne pișcă într-o veselie, cu un curcubeu spre est( între timp Grohotișul a scăpat de ploaie) și cu un apus către Vf. Unghia Mare.

Somn buștean, una cu izoprenul!

Vf. Unghia Mare

Ziua 3

Marți, 10 iunie 2014

În dogoarea soarelui, pe creasta Neamțului

Șaua Petru Orjogoaia- Munții Neamțului( Vf. Rusu- Vf. Ștevia- Vf. Neamțului- Șaua Paltinului)- Pasul Predeluș- Muntele Prisciu( Mtii. Grohotișului)

• Fără marcaj pe sectorul Șaua Petru Orjogoaia- Vf. Rusu- Vf. Ștevia- Vf. Neamțului- Șaua Paltinului
• Din Șaua Paltinului- marcaj bandă roșie până pe Piciorul Predeluș

Pe la ora 07,00 ne scoatem nasul din cort știind foarte bine ce ne așteaptă. Cerul de un albastru curat, soarele puternic, norișori ici-colo...ne vor asigura ”confortul” zilei dedicate Munților Neamțului.

Ne strângem tabăra, ne amuzăm de două vaci( apărute probabil de la stâna din apropiere) care brusc se simt atrase de rucsacul meu, punem un strat consistent de cremă pentru protecție solară și luăm în piept culmea care ne duce spre Vf. Rusu( 1902 m).

Foto: Mariana Ichim

Urcușul este susținut, nu ne iartă deloc și scoate untul din noi. :D Cu cât urcăm, ne dumirim asupra locului în care am înnoptat. Nu departe de corturile noastre a ”răsărit” un lac- fără nume, mai puțin cunoscut întrucât nu apare pe hărți, dar cunoscut de cei care hoinăresc mai des pe coclaurile astea. Spre est se desfășoară în toată splendoarea plaiurile și pădurile de pe Valea Doftanei, iar spre vest, aproape că ne luăm de mână cu Vf. Unghia Mare și din nou ne veselim inima și ochii cu Bucegii și cu partea nordică a Pietrei Craiului. 

Vf. Rusu nu se arată deocamdată pentru că traseul ne păcălește; urcăm și coborâm pe tot felul de cocoașe de ne apucă plictiseala și toate sudorile. Sorin verifică mesajele și își dă seama că există șanse să ne întâlnim cu Ioan Stoenică. Cum care Ioan Stoenică? Puștiul care colindă singur Carpații... Aaa, nu, nu, Stoenică nu e un copchilandru fugit de-acasă, deși așa pare la prima vedere! Mai bine căutați-l pe rețelele de așa-zisa socializare să vă lămuriți cine e: un om plin de viață și de Munte. Punct.

Pe la ora 11,00, privind spre nord, pe ultima cocoașă, înainte de Vf. Rusu, vedem pe cineva care montează un trepied. Clar, e Stoenică! Ioan ne-a văzut de la distanță și a bănuit că suntem noi pentru că știa ce traseu vom face. Sorin și Ioan se cunosc. Noi, fetili....facem cunoștință cu Ioan! Rodica- Ioan! Mariana- Ioan! Mihaela- Ioan! Și aparatul, la doi metri de noi, filmează întâlnirea și episodul 11 din emisiunea ”Pe poteci, spre inima ta!” de la TVS Brasov. Ioane, ce ne faci? Pentru că nu e timp de zăbavă, povestim pe repede înainte despre Bucegi( Ioan ne-a ajutat să ne lămurim cu niște vârfuri, muchii și văi care se văd din Muntii Neamțului), despre Piatra Craiului, despre greutatea rucsacurilor în turele lungi și despre traseele noastre. Ioan vrea să coboare spre Azuga pe Piciorul Unghia Mică. Pe noi ne așteaptă toată creasta Neamțului și Pasul Predeluș. Sperăm să trecem în Munții Grohotișului până diseară.

Ioane, mulțumim pentru lămuriri! Emisiuni și ture frumoase în continuare și ai grijă ce pui la montaj din întâlnirea noastră! :)

Piciorul Unghia Mică și Valea Azugii

Ne despărțim de Ioan și în câteva minute suntem pe Vf. Rusu( 1902 m). Uh, ce schimbare de peisaj! Vf. Rusu oferă priveliști de poveste spre toate zările, chiar dacă în arșița amiezei lumina e tăioasă și face depărtările neclare. Spre nord se înșiruiesc celelalte vârfuri ale Neamțului( Vf. Șteviei- 1907 m, cât Ocolașul Ceahlăului J; Vf. Neamțu- 1923 m; Vf. Paltinul- 1900 m); spre est, se desfășoară în valuri culmile Grohotișului, turnurile Ciucașului, spre sud și sud-est pădurile de pe Valea Doftanei; spre vest, privirea rămâne țintuită pe Vf. Bucșoiu care seamănă cu un bastion în fortăreața Bucegilor și pe Piatra Mică a Craiului, aflată departe, în zări albastre; spre nord-vest, Masivul Postăvaru și Masivul Piatra Mare despart Țara Bârsei de Valea Prahovei. Doamne, și cât verde în tot cuprinsul ăsta!

Pentru că traseul nostru continuă pe curba de nivel, de pe versantul estic, în șaua dintre Vf. Rusu și Vf. Șteviei facem o pauză scurtă de admirat de aproape pădurile de pe Valea Azugii și Bucegii pe care îi vom mai vedea și din alte puncte în drumul spre Ciucaș. O luăm din loc repejor pentru că soarele arde și până în Pasul Predeluș nu avem nici un fărâmă de umbră. Străbatem poteca firavă pe sub Vf. Șteviei și Vf. Neamțului urmărind cum umbra unui nor se proiectează pe versantul estic și ia formele unor balauri. Sperăm ca un balaur de ăsta să ”ne înghită” și pe noi, să ne răcorească puțin pentru că ne simțim creierii arzând. Nici nu îndrăznesc să mă uit spre Ciucaș; sub greutatea rucsacului am senzația că merg printr-un cuptor iar tălpile fierb și zvâcnesc în bocanci și că distanța se dublează. Obiectivul nostru este ”să trecem Oituzul” :))), pardon Predelușul pentru ca seara să ne prindă în Munții Grohotișului. Privesc în jos, către stânile de la marginea pădurilor de pe Valea Doftanei și îmi dă târcoale invidia față de ciobanii care staaaau la umbra copaaaaacilor și în apropierea izvoaaaaarelor. Ce bine le este lor, la marginea pădurilor!!! Da’ pe noi cin’ ne-a pus să ne cocoțăm aici sus?

Vf. Șteviei( 1907 m)

Vf. Neamțu( 1923 m) și Vf. Paltinul( 1900 m)

Munții Ciucaș în ultimul plan

Vf. Șteviei și Vf. Rusu

După ce trecem pe sub Vf. Neamțului, revenim în creastă și imediat coborâm în Șaua  Paltinului, la 1870 m. 

Piatra Mare văzută de sub Vf. Neamțului

De aici, schimbăm din nou direcția de mers. O luăm la dreapta, spre est, pe curbă de nivel și întâlnim marcajul cu bandă roșie care vine dinspre Vf. Turcu și Predeal. Acum îmi dau seama...în Munții Neamțului trei vârfuri se numesc Rusu, Neamțului și Turcu...în România!!!....Cred că cineva s-a ținut de bancuri atunci când a botezat vârfurile astea. :))) Pe sub Vf. Paltinu facem o pauză de re-hidratare și ne trântim în iarbă chiar dacă nu avem nici un centimetru de umbră. Nu prea ne tihnește pauza și o luăm din loc pentru că deasupra Pasului Predeluș s-a format ditamai norul în formă de nicovală care ne avertizează că vremea e în schimbare și mai avem ceva kilometri de depănat până pe muntele de dincolo de Valea Doftanei. 

Piciorul Predeluș pe care am coborât în Pasul Predeluș; În plan secundar- M-ții. Grohotișului; În ultimul plan- M-ții. Ciucaș

Pierdem din altitudine și ajungem pe Piciorul Predeluș, pe la 1483 m iar în fața noastră se deschid priveliștile din Muntele Prisciu( din Munții Grohotișului). Marcajul cu bandă roșie parcă s-a evaporat însă Rodica știe de prin alte descrieri ale traseului( din câte am înțeles, cei de la Clubul Mecanturist Galați au străbătut și ei zona) că ar trebui să întâlnim urmele fostei granițe dintre România și Imperiul Austro-Ungar. Până idetificăm o potecă de coborâre spre Pasul Predeluș, apucăm să vedem cum dinspre sud, pe deasupra pădurilor, vine spre noi o masă compactă de nori nu tocmai prietenoși. Dar nici spre est, spre zona din Grohotiș în care trebuia să urcăm în mai puțin de o oră, lucurile nu se prezintă mai grozav. Sorin, care între timp mai studiase prognoza, ne anunță că zona de sud-est a țării fusese frământată de furtuni și că ceea ce vine spre noi, vine cu forțe mai slăbite. Vom vedea! Găsim o potecă de coborâre pe Piciorul Predeluș spre pădure și simțim cum, odată cu pierderea în altitudine, atmosfera e din ce în ce mai înăbușitoare. Într-un sfert de oră am traversat pădurea, am ajuns pe drumul forestier din Pasul Predeluș( 1298 m) și suntem întâmpinați de cântecul drujbelor. Întâlnim câțiva tăietori de lemne care se uită la noi ca la extratereștri; le spunem că venim dinspre Sinaia și încep să facă glume și să zâmbească pe sub mustață. Credeau că suntem în căutarea traseului spre localitatea Trăisteni dar când aud că noi vrem să traversăm Grohotișul pentru a ajunge în Ciucaș, ne avertizează că drumu-i lung și sunt multe stâni. Bine că ne dau informații despre izvorul pe care îl vom găsi la urcare, la ieșirea din pădure în golul alpin și îi lăsăm cu glumele lor cu tot. De-acum, Grohotișul știe de noi! Urcăm pe un drum de TAF-uri timp de o oră și la ieșirea din pădure găsim izvorul anemic de care ne-au povestit tăietorii de lemne. Nu apucăm să luăm apă decât atât cât să ne ajungă de supe și ceaiuri pentru că norii s-au strâns grămadă desupra culmii în care avem de gând să căutăm loc de cort iar tunetele ne ”cântă” de bun venit. Grohotișul ne primește cu surle și trâmbițe! În sfârșit, suntem pe Muntele Prisciu la 1400 m și vom dormi la marginea pădurii. Am un sentiment de déjà-vu....a nu știu câta oară punem corturile contra cronometru dar e bine așa...Oboseala s-a acumulat de nici mâncare nu-mi trebuie! Deși astăzi am străbătut doar 14 km( conform calculelor făcute de Rodica pe google earth)- mai puțin decât ieri- greutatea rucsacului și soarele puternic au contribuit din plin la instalarea oboselii. Tot ce-mi trebuie este un somn gospodăresc. Până să adorm, îmi alint picioarele care au suportat vitejește căldura, bocancii și kilometrii; îmi scot lăbuțele afară din cort și le las în iarbă să le plouă, fiindu-mi profund recunoscătoare.

Ziua 4

Miercuri, 11 iunie 2014

Fugăriți de împușcături. Surpiza triunghiului galben. Zănoaga, sălbatica splendoare

Muntele Prisciu( Munții Grohotișului)- Culmea Sloeru Mărcoșanu- Valea râului Sățelul- Valea râului Târlung- Babarunca- Poiana Zănoaga( Munții Ciucaș)

Dimineața e destul de ciudată. Cerurile Grohotișului sunt ba înnorate, ba însorite. Poiana în care am dormit se află în plin soare dar spre est, pe culmea principală a Grohotișului e așezat un strat de nori care nu dă semne că s-ar dilua, ba dimpotrivă.

Planurile facute de-acasă includeau în Munții Grohotișului următorul traseu: Muntele Prisciu- Culmea Sloeru Mărcoșanu( 1592 m)- Muntele Urlățelul( 1502 m)- Muntele Cioara- Muntele Văii Negre- Vf. Bobul Mic( 1752 m)- Pasul Bratocea( 1263 m). La câți kilometri aveam de făcut până în Pasul Bratocea, am fi pierdut în Grohotiș o zi și jumătate și am prinde doar o după-amiază în Ciucaș, unde speram să găsim rhododendronul înflorit. Pe de o parte, eu una nu mă mai simțeam în stare să traversez culmea principală a Grohotișului pentru a putea apoi să urc în Ciucaș. Probabil că aș fi coborât singură în Cheia, fără să prind Ciucașul. Pe de altă parte, la cum se prezentau norii care îmbrăcau Urlățelul, n-am fi reușit să admirăm cine știe ce priveliști din Grohotiș.

Până la urmă, pentru a prinde ceva mai multă vreme în Ciucaș și după îndelungate dezbateri cu hărțile în față, am hotărât să  traversăm Culmea Sloeru- Mărcoșanu, să găsim vreo potecă de coborâre spre nord-est,  pe valea râului Târlung și apoi, pe drumul forestier, să ajungem în localitatea Babarunca de unde puteam urca în Ciucaș chiar spre după-amiază.

Deși vremea era destul de nehotărâtă, ne-am strâns tabăra și am luat-o ușor spre nord-est, pe Muntele Prisciu, de-a lungul fostei granițe dintre România și Imperiul Austro-Ungar, graniță care era destul de vizibilă în iarbă. După vreo zece minute de mers, în fața noastră apar trei poteci. După descrierile pe care le citise Rodica și după ceea ce ne povestea harta, am ales drumul din dreapta, care urcă lin, tot de-a lungul graniței spre Culmea Sloeru Mărcoșanu. Din când în când privim în urmă către Munții Neamțului a căror creastă- aflată acum sub frământarea norilor- seamănă puțin cu creasta Munților Rodnei.

M-ții. Neamțului văzuți din Grohotiș

După vreo doi kilometri, prin zone cu afiniș și cu stevie alpină, părăsim granița care continuă spre Muntele Urlățelul și o luăm spre stânga; ajungem deasupra unei poieni și deasupra văii râului Urlatul Mare( afluent al râului Târlung). În stânga noastră, Culmea Sloeru Mărcoșanu se continuă spre nord cu Muntele Vaida. Mai jos de noi, la vreo 20 de minute de mers, se vede o stână părăsită. Sigur de la acea stână vom găsi poteci care să coboare prin pădure spre râul Târlung, dar până să începem coborârea pe versantul estic al Culmii Sloeru Mărcoșanu rămânem cu gurile căscate de priveliștea care ni se deschide în față: Ciucașul în toată splendoarea e la o aruncătură de băț. Se vede destul de clar și Poiana Zănoaga unde, probabil, vom înnopta.

Munții Ciucaș

De bucurie, o luăm de-a dreptul prin afiniș, grăbim pasul în zona stânii părăsite din cauza duhorii specifice și nimerim pe o potecă prin stevie alpină. În marginea pădurii...STOP CADRU!!! Cu ochii cât cepele urmărim cum, la 50 m de noi, niște soldați în uniforme kaki, cu pușca la ochi și într-o liniște deplină, intră în pădure în șir indian. Până să ne dezmeticim, ultimii doi soldați din șir care ne-au auzit vorbăria ne fac din mână și le răspundem și noi, cu glasul pierit: ”Hello, Rău-me-nia!” Ce e asta, frate??? Ăștia se joacă, sunt la antrenament sau e pe bune? Ce vânează??? Animale...sigur nu vânau! Ăștia nu arătau a vânători de animale... Inamicii poporului??? Cine, pe cine, de când? A început războiul de când suntem noi pe munte? Ce se întâmplă în pădurea asta, fraților? Până la urmă, ne-am dat seama că sunt militarii de la vreo Cazarmă de Vânători de Munte din Brașov sau chiar din Babarunca. Oho, dar asta e bine! Hai după ei, că știu traseul de coborâre spre Babarunca! Până să ajungem la marginea pădurii, Forțele Terestre ale Armatei Române au dispărut de parcă le-a înghițit pădurea...și nici potecă nu exista! Parcă am fi avut halucinații toți patru. Ne-am lăsat rucsacurile la marginea pădurii și hai să dibuim poteci de coborâre.  Rodica o ia serios spre sud, eu și Mariana spre est, Sorin face macro la floricele când deodată....încep niște rafale de împușcături!!! Zeci, sute de împușcături!!! Rodicaaa, Marianaaa....adunareaaaaa!!!! ”Ăștia sperie animalele pădurii!”, reacționează Sorin după ce-și scoate nasul din macro-ul cu floricele. Momentul e ca în comediile negre! E sinistru să auzi live rafale de împușcături, în inima muntelui, când ești în vacanță și în același timp ne prăpădim de râs de reacția noastră! Într-un suflet ne-am adunat rucsacurile de pe jos și hai spre nordul poienii să găsim pe-acolo vreo umbră de potecă. Împușcăturile au continuat...și bine au făcut pentru că altfel nu ne-au fi fugărit în direcția bună! Spre nordul poienii am găsit o potecă nemarcată destul de clară care cobora abrupt, de-a lungul unui izvor. Pe potecă am identificat și urmele bocancilor Forțelor Terestre ale Armatei care ne-au băgat în tăti spaimili. Daaa, Forțele...au urcat pe unde coborâm noi acum. Doamne, cum se leagă lucrurile!!! ;))) Ne-am revenit în fire mai ales că am ajuns într-un sfert de oră la capătul unui drum forestier, pe valea râului Sățelul.

Tii, ce cotlon! Și ce loc bun de duș!!! ”Singurei” în inima muntelui, facem pauză de răcoreală la râu, de parcă întâlnirea de gradul trei de mai devreme nu ne-ar fi răcorit destul!

Vânătorii de Munte ne-au scos pe drumul cel bun în doi timpi și trei mișcări! Niște rafale de împușcături au fost suficiente să ne bage în priză pentru că prea ne moleșise căldura!

Și hai din nou la drum! Harta ne arată că Sățelul e afluent al râului Târlung iar forestierul pe care coborâm acum va trebui să întâlnească forestierul care duce spre Babarunca.

 Avem de depănat vreo 10 km, dar Slavă Domnului că suntem la umbra pădurii! După vreo doi km spre est, suntem deja la confluența Sățelului cu râul Târlung și din urmă ne ajunge o camionetă; șoferul nu stă mult pe gânduri și ne ia din mers. În zece minute, ne trezim în ”civilizație”, în satul Babarunca, la DN 1A, care face legătura între Brașov și Cheia.

Suntem în grafic! Avem timp să urcăm în Ciucaș, măcar până în Poiana Zănoaga.  Chiar dacă inițial ne-am fi dorit să urcăm din Pasul Bratocea sau din Cheia, negăsind nici o ocazie, ne-am hotărât să alegem traseul cu triunghi galben care pleacă din Babarunca, din zona de camping. Traseul cu triunghi galben apare pe harta editurii Erc Press...În următoarele două zile, aveam să ne lămurim că traseul era de fapt închis iar pe multe alte hărți nu apare deloc. Minunat!!!

Pe la ora 18,00, după câteva minute de orbecăială în căutarea marcajului, intrăm pe traseul indicat de un cioban din Babarunca. Vreo 20 de minute mergem spre sud, pe un drum de TAF-uri, apoi...pauză...Drumul e blocat de copaci tăiați, crengi uscate...în fine...zona arăta ca după război și nu se întrevede nici o potecă. Analizăm harta a nu știu câta oară; din zona cu pricina, privind în sus pe culmea din stânga( spre est)...parcă, parcă se vede luminiș. Urcăm într-acolo și găsim marcajul cu triunghi galben. Poteca e clară, marcajul destul de palid dar vizibil. Drumul e plăcut, mai ales că razele apusului își fac loc discrete, prin pădurea de foioase. Urc agale cu gândul la o supă caldă și la alte bunătăți de prin rucsac.

La un moment dat, Rodica ne face semne să vorbim în șoaptă și să nu mai facem zgomot. Ne-am trezit la marginea pădurii, în partea de nord- vest a Poienii Zănoaga iar în fața noastră în lumina aurie a apusului, un cerb privește atent către noi cam de la o sută de metri. Rămânem nemișcați secunde bune chiar dacă simțim cum rucsacurile ne trag în jos. Stăm precum copiii fermecați de imaginea ruptă dintr-o poveste, mai ales că lumina aceea face ca totul să fie atât de...ireal de frumos! Reușim să facem câteva fotografii iar vraja se rupe pentru că cerbul nostru o rupe la fugă spre pădure și iese din scenă. Mai înaintăm câțiva pași și un pic mai sus, spre nordul poienii, pasc două ciute. Se pare că sunt mai relaxate pentru că ne văd dar continuă să pască liniștite. Numai clicurile aparatelor le alertează simțurile și dispar într-o secundă din peisaj. 

Poiana Zănoaga

Suntem fericiți! Se pare că Ciucașul ne primește cu brațele deschise chiar dacă, în Poiana Zănoaga, poteca noastră și marcajul parcă au intrat în pământ. Locul e sălbatic, neumblat de ființele pe două picioare de multă vreme, chiar se simte miros de dihanie... Nu vedem nici un indicator, nici un marcaj. Continuăm să urcăm pentru că știm că trebuie să găsim măcar o stână. Poiana e invadată de stevie alpină numită și stevia stânelor( rumex alpinus), un soi de plantă cu frunzele mari, înalte, până aproape de genunchi; seamănă cu frunzele de sfeclă și sunt destul de enervante pentru că nu știi pe unde și pe ce calci. Cu cât urcăm și vedem poiana mai bine, facem marea descoperire: stâna e părăsită și abia dacă i se vede acoperișul din mijlocul mării de ”sfeclă”. Suntem uimiți de sălbăticia și frumusețea locului. E aproape ora 20,00 și ne hotărâm să punem corturile în interiorul stânii. În seara asta avem și pereți de protecție! :D

Poiana Zănoaga

Nu știu ce se întâmplă cu Rodica. În ciuda oboselii are un soi de neastâmpăr și de furnicături în talpă care o fac să plece cu harta și cu busola prin pădure în căutarea izvoarelor, deși avem suficiente resurse de apă. O auzim cum scoate tot felul de sunete în timp ce noi privim apusul de pe un dâmb care se ridică precum o insulă în marea verde de sfeclă. Când nu o mai auzim, strigăm noi la ea, doar, doar i-o trece de izvoare. La cât se foiește Rodica prin pădure, ba spre nord, ba spre est, cred că a speriat toate lighioanele de prin zonă. Adio poze de wildlife! :)) Nu mai vin ”capreoarele” prin zonă cu atâția musafiri care strigă unii la alții.

În cântecul Rodicăi ”Hei, lop- lop-lop!”,  stăm cu ochii spre Brașov, spre Masivul Piatra Mare și spre Țara Bârsei, acolo unde soarele s-a hotărât să înnopteze și să scalde totul într-o baie galben-oranj. Deasupra noastră, cerurile Ciucașului capătă alte culori dumnezeiești, de parcă în seara asta, natura și-a pus în minte să ne alinte cu toate minunile. Foamea și frisoanele nu mai contează... E unul din cele mai frumoase apusuri cu care mi-am hrănit ochii pe munte...și aș rămâne aici o veșnicie.

Răcoarea se transformă în frig și ne retragem vâslind vitejește prin sfeclă la ”pensiunea” noastră de cinci... sfecle. Rodica nu s-a lecuit de izvoare decât după ce s-a lăsat seara și după ce Sorin a strigat în căutarea ei de s-a cutremurat trepiedul... și cu toate astea nu s-a liniștit pe deplin. Am început să ne gospodărim pe lângă și prin corturi iar Rodica s-a apucat să facă foc în stână, în locul unde ciobanii făceau mămăliga și fierbeau laptele. Cică să iasă fum și să miroase a om în poiană...așa preventiv...ca să nu vină ursu’ la noapte. Rodica de o bucată de vreme face tot felul... de nefăcute. Ba salvează pe unul, pe altul de la căderea...interioară ;), ba o pierdem prin pădure în căutarea izvoarelor și cântând la dihănii, ba pleacă departe, de capu’ ei să caute poteci, ... Acum face foc să ne afumăm bine să nu ne ia ursul în brațe la noapte. Pe lângă faptul că mirosim a sconcși...măcar să fim și afumați...Te-ai pomeni că ursului nu-i place afumătura?!!! Rodica, eu știu că ai curajul în venă dar nu vrei totuși să mai lași din treabă și pe mâine dimineață?? Adormim în atmosfera plăcut afumată de Rodica....

Ziua 5

Joi, 12 iunie 2014

Prin grădinile suspendate ale Ciucașului

Marcaj: triunghi galben

Poiana Zănoaga- Culmea Bratocea- Șaua Tigăilor- Muntele Chirușca- Cabana Ciucaș

Bineînțeles, dimineață, Rodica s-a trezit cu neastâmpărul afumat, în sânge și la datorie și o scăpăm iar în pădure... J))...tot spre nord... Zona aceea parcă are un magnet pentru Rodica! Îmi vine s-o leg fedeleș! Sorin se învârte la pozăreală și descoperă spre sud, la 20 m de stână, pe la poalele unei culmi poteca noastră marcată cu triunghi galben. La câtă sfeclă e în poiana asta, aveam de căutat poteca mult și bine mai ales că nu exista nici un indicator.  Luăm harta la puricat și în funcție de marcajul găsit de Sorin, ne dăm seama că izvorul e de fapt în coasta noastră, în pădure, la est de stână. Rodicaaaaaa, gata cu nordul, treci acasă!!!

Stâna...de cinci sfecle din Poiana Zănoaga

Ne facem bagajele urmăriți de împușcăturile vânătorilor de munte care se aud și astăzi din pădurile Grohotișului până aici, în Ciucaș și intrăm bucuroși în pădure pe poteca marcată, încă vizibilă. Constatăm că din loc în loc, pe diferite sectoare, s-au plantat puieți de brazi chiar în mijlocul potecii. 

Peste câțiva ani, probabil, nici nu se va mai ști că pe-aici exista o potecă. Pădurea e sălbatică și proaspătă în lumina dimineții și din când în când ne deschide ferestre cu priveliști însorite spre nord, spre Muntele Tesla( 1613 m) și Poiana Tesla. Pe acolo răzbate traseul cu cruce roșie care urcă din Babarunca spre Șaua Teslei și apoi spre Șaua Tigăilor în care vom ajunge și noi. 

Ne apropiem rapid de golul alpin minunându-ne de ceea ce ne oferă zările spre vest: toate culmile pe care le-am străbătut începând de duminică. În ultimul plan, la orizont se ivesc releul de pe Vf. Coștila și meterezele Bucegilor, apoi recunoaștem culmile și vârfurile din Baiul Mare și din Neamțului, versantul estic al Culmii Sloeru Mărcoșanu din Grohotiș, poiana în care fugit de împușcăturile vânătorilor de munte. Mai spre nord, se înalță Piatra Mare și Postăvaru. Ce răsfăț în toate valurile astea verzi!

Muntele Tesla și Poiana Tesla

Urcăm pe versantul nordic, plin de afiniș, al Culmii Bratocea și întâlnim rapid traseul cu bandă roșie care urcă din Pasul Bratocea. De- acum urmărim banda roșie și ne place! Spre est, Culmea Gropșoarele- Zăganu se desfășoară însorită și îmbujorată! Iuu-huu-huuuu!!!! A înflorit rhododendronul!!!! Asta așteptam să vedem. Trecem pe sub Vf. Bratocea( 1827 m) și de Culmea Tigăile Mici și parcă intrăm în transă. Versanții sunt plini de rhododendron iar asta înseamnă pauză obligatorie de admirat, de pozat, de bucurat, de meditat....de ce vrea fiecare, pentru că avem timp pe săturate. Astăzi, Raiul și-a găsit locul în Ciucaș. Astăzi se poartă roz, verde, alb și albastru. În perioada asta a anului, când rhododendronul pune stăpânire și topește tot cu rozul său, munții capătă un fel de gingășie, parcă stâncile își pierd din duritate, vârfurile își pierd din semeție, abrupturile își pierd din trufie...Florile îmblânzesc!! :)

Culmea Gropșoarele- Zăganu

Foto: Mariana Ichim

Culmea Tigăilor Mari

Foto: Mariana Ichim

Foto: Mariana Ichim

 În Șaua Tigăilor întâlnim traseul cu cruce roșie care urcă dinspre Babarunca și Poiana Teslei. 

Ne continuăm traseul pe sub Vf. Ciucaș( 1954 m), pe sub Culmea Tigăilor Mari( 1844 m) și ajungem la Cabana Ciucaș. Dăm iama în meniul cabanei și ne premiem cu mâncare mioritică: ciorbă de fasole cu ciolan, fripturi, grătar, ficăței, salate. Adormim cu rhododendronul în suflet, sperând ca în ultima zi petrecută pe munte, să ne lase vremea să urcăm pe Culmea Gropșoarele- Zăganu să ne bucurăm și de grădinile de acolo și să ne întâlnim cu Ioan Stoenică. Îl mai țineți minte? Este cel cu care ne-am întâlnit în a treia zi de traseu în Munții Neamțului și care ne-a spus că are de gând să vină în Ciucaș să fotografieze rhododendronul la răsărit.

Ziua 6

Vineri, 13 iunie 2014

Baiului- Grohotiș- Ciucaș, rămas bun!

Marcaj: bandă galbenă

Cabana Ciucaș- Muntele Roșu- Cabana Muntele Roșu- Cheia

Deșteptarea pe la ora 07,00 a.m cu gândul de a urca spre Gropșoarele- Zăganu... Ne dăm seama că avem slabe șanse să prindem vreme bună; la est cerurile s-au închis și se pregătesc de ploaie și parcă...ne-a ajuns oboseala...Drumurile ne trag în jos, spre coborâre. Până în Cheia avem de pedalat cu vârf și îndesat. Alegem traseul marcat cu bandă galbenă spre Muntele Roșu și Cabana Muntele Roșu. O bună parte din traseu, coborâm pe drumul pietruit, pregătit, cică, de nu-ș’ ce afacerist/ baron împreună cu ‘ză autoritățile locale pentru invazia turiștilor care vor urca spre Cabana Ciucaș cu mașinile. Drumul e un dezastru total!!! Panta e destul de mare, pietrișul fuge de sub picioare, darămite de sub roți! și din loc în loc, muntele o ia la vale, deci....cine încearcă să urce cu mașina și-o face bucăți și va urca în patru labe plângându-și de mila lui/ ei și a mașinii. În Ciucaș se urcă cel mai bine pe două picioare! Pentru Cabana Ciucaș și pentru nenorocirea asta de drum a fost deviat cursul unui râu iar acum albia lui e perfect uscată. Unii români au darul de a distruge și de a nu mai pune nimic în loc. În fine...

După ce trecem de Fântâna lui N. Ioan, marcajul cu bandă galbenă intră în pădure și începe să urce spre Muntele Roșu. Într-o oră suntem la Cabana Muntele Roșu. Spre creastă, situația e asemănătoare cu cea de dimineață. Coborâm spre Cheia cu regretul că nu am prins și rhododendronul din Gropșoarele- Zăganu( am aflat că nici Ioan nu a mai rămas pe-acolo din cauza vremii), dar avem motive să revenim.

La 16,43, trenul de București spre Iași intra în Gara Ploiești iar noi abia scoteam bilete. Nu puteam încheia o tură ca asta decât cu o fugă nebună pe peroanele și prin pasajele din Gara Ploiești, iar la 16,45 ”decolam” spre casă.

Mâine seară voi fi fresh la nunta Alinei și a lui Petru, cu ochii după marcaje, culmi și vârfuri!

Concluzii:

O astfel de tură prin sălbăticia munților e terapie curată. Muntele îți aplică o terapie numai de el știută de îți merg fulgii. Pe munte simți laolaltă și bucuria și fericirea, entuziasmul și neliniștea și veselia și frica și dezamăgirea, nerăbdarea, tristețea, furia, euforia, frustrarea, frigul, căldura, cânți, asculți, te bâlbâi, vorbești mult și prost sau mult și bine, taci, te enervezi, oftezi, te împiedici, te cațări, respiri adânc, aluneci, te dor picioarele, oasele, spatele, te doare în tălpi, în cot, te doare capul, uneori te doare și mintea de ce vezi sau ce auzi, fluieri, chiui, sari și iar cânți, calci în gropi, caști de oboseală, te sperii, îți vine să înjuri, uneori chiar o faci mai tare sau în șoaptă, ți-e foame, ți-e sete, ți-e poftă de o mâncare gătită, arunci cu pietre, îți tremură genunchii, ți-e frică, urli la ceilalți, te cerți ba cu unul, ba cu altul; pe munte râzi în hohote sau râzi prostește, glumești, faci bancuri sau îți vine să plângi de oboseală sau de prea mult frumos în jur, mergi de îți vine rău apoi dormi una cu izoprenul, auzi tot felul de zgomote noaptea, te speli la izvor, urci, cobori ca să urci la loc, te plouă, te arde soarele, îți tună și îți fulgeră, cauți, găsești, cauți și nu găsești, te minunezi, te orientezi, iei decizii, alergi.... Cu toate astea muntele îți testează limitele fizice și psihice. Muntele te învață despre tine și despre ceilalți, despre viață dar și despre Natură și Univers. Taina și vraja muntelui sunt greu de explicat... De vină, poate, sunt înălțimile care, culmea, NU TE ÎNALȚĂ, nu, nu, nu te înalță cu nimic, deși ajungi în vârf, ci îți arată cât de mărunt ești, dar nu un mărunt fără însemnătate, fără rost și fără sens. Îți arată că ești parte dintr-un Întreg Inteligent iar partea nu va fi niciodată mai puternică decât Întregul! Vaiu’ de oamenii care nu înțeleg asta pentru că nu vor învinge în veci nici Natura și nici Întregul, oricât s-ar strădui!!!

Cu ce-am plecat în suflet?

Cu imaginea Bucegilor priviți din Baiul Mare și cu tot ce am simțit atunci, cu priveliștile de pe Vf. Rusu( din M-ții. Neamțului), cu imaginea Ciucașului văzut de pe Culmea Sloeru-Mărcoșanu( M-ții. Grohotișului), cu Poiana Zănoaga și cu tot ce s-a întâmplat acolo( cu apusul greu de povestit cu vorbe, cu cerbul și ciutele pe care le-am urmărit de la marginea pădurii), cu traseul cu triunghi galben, un traseu superb prin sălbăticia Ciucașului( care nu mai figurează nici pe harta de la Cabana Ciucaș, nici pe cea de la Cabana Muntele Roșu și nici pe alte hărți), cu grădina de rhododendron a Ciucașului, cu lumina faină după furtuna din Baiului.

Ce m-a enervat?

Rucsacul greu( care gol cântărește 2 kg), traseul cu cruce roșie din zona Culmii Zamora până spre Culmea Petru-Orjogoaia pentru că am avut sentimentul că merg pe dealuri; câmpul de sfeclă din Poiana Zănoaga pentru că îmi dă un sentiment de nesiguranță și nu știu unde calc.

Ce m-a amuzat?

Întâlnirea cu vânătorii de munte, momentul cu împușcăturile și reacția noastră de la coborârea din Culmea Sloeru-Mărcoșanu( M-ții. Grohotișului), faptul că Sorin s-a declarat ”invidioasă” pe acumulatorii aparatului meu, reacțiile lui Sorin în căutarea Rodicăi prin Poiana Zănoaga și multe, multe altele....dar nu dau tot din casă! :))

Mesajul meu pentru colegii din tura asta, Simona, Mariana, Rodica și Sorin:

Mulțumesc, dragii mei, că mi-ați suportat ”Miha-ismele” din tură și din povestea asta de-a ieșit Untu din voi !!!  ”Asta e ultima mea tură la munte!!!!” S-o credeți voi!!! V-am pupat! :)

Cu bine!

Mihaela

Iulie 2014