TOUR DU MONT BLANC( ZIUA 3)

Ziua 3- Marți, 26.07.2016 

Refuge du Col de la Croix du Bonhomme- Col du Croix du Bonhomme( 2433 m)- Col de Fours( 2665 m)- Vârful Tête Nord de Fours( 2756 m)- Ville de Glaciers- Refuge Des Mottets( 1864 m)- Col de la Seigne( 2516 m- granita Franta/ Italia)- Rifugio Elisabetta( 2195 m)

06,30 a.m... Creste, vârfuri, senin si nici o adiere de vânt... E atâta liniște... Doar câțiva turiști asiatici zumzăie prin zona cabanei. E genul de dimineață in care vreau să stau cu ceașca de ceai sau cafea intr-un singur loc și să privesc printre aburi valurile de creste, să analizez fiecare vârf in parte, dar astazi e o noua etapă din TMB cu alte locuri, alte urcări și coborâri, alte experiențe si alte trairi... După-amiază trecem granița în Italia.  

Refuge Col de la Croix du Bonhomme

Corturile ni se usucă greu din cauza condensului, așa că plecăm in traseu abia pe la 09,00. Nu coborâm spre Les Chapieux( 1554 m), așa cum e descrisă în ghid ruta standard a TMB, pentru că de acolo ar trebui să luăm un microbuz spre Refuge Des Mottets( 1864 m) și deocamdată, fiind sus, nu mai simțim nevoia să coborâm și nici să întâlnim mijloace de transport. Alegem varianta înaltă a rutei, adică urcarea spre Col de Fours( 2665 m), pentru ca de acolo să tragem o fugă pe Vârful Tête Nord de Fours( 2756 m). Din Col du Croix du Bonhomme( 2433 m) spre Col de Fours, urcarea ne ofera, printre altele, bucuria de a traversa o portiune de vreo 100 m cu zăpadă.

Col de la Croix du Bonhomme( 2433 m) 

Vremea ține cu noi: soare, valuri de aburi albi urcă de pe văi spre cerul albastru, petece de zăpadă, curenti de aer rece... apoi... telefonul inchis, fara ceas, fara internet, deja nici nu mai stiu in ce zi suntem!!!! Rai, nu altceva!!! Nici poze nu-mi vine sa fac!!! Imi place doar starea asta când mă rup total de toate reperele temporale și lumești si de tot ce înseamnă ”civilizație”, zgomot urban, tehnologie, vorbărie .... când aud doar sunetele muntelui și simt doar vântul de creastă.

Valea Val Montjoie

După 30 de minute de urcare, ajungem în (șaua) Col de Fours( 2665 m), ne lăsăm rucsacii pe stânci și fugim ”liberi” spre Vf. Tête Nord de Fours( 2756 m), cel mai înalt punct al TMB. Sperăm ca Mont Blancul să se lase văzut! In 15 minute suntem pe vârf. Spre nord-est, norii dau in clocot si... uite-l!!! UITE-L dincolo de Aiguille des Glaciers!!!!!!!!! În fața noastra, e o desfașurare nebună de muchii si abrupturi, unele stâncoase, altele inzăpezite iar in ultimul plan, printre nori, el...măreț... Mont Blancul! Nu pot decat sa rămân cu privirea ațintită intr-acolo, pozele sau ce-or mai fi ele... nu-si mai găsesc rostul. Ce incadrări??? Ha, haaa...cică regula treimilor, timp de expunere, diafragmă, diagonale, subiect, compozitie, mesaje... Toate astea sunt ZERO!!! PRIN OBIECTIV, E ZERO, ZERO ABSOLUT, E INUTIL!!!! Nu poti capta cu nimic măreția și frumusețea unui moment sau a unui loc nici macar cu cea mai înaltă tehnologie!!! Oamenii se chinuie sa inventeze butoane, filtre, programe de colorat si alte go-go-mă-nii!!! În momentul ăsta m-am săturat de ele! Cel mai bun senzor e în fiecare din noi!!! Nu e nevoie decat de tăcere si de o inimă deschisă!!! Mont Blancul mă prinde in mreje si ma lecuiește puțin câte puțin de vânat cadre fără noimă!!! Prind lectia pe care mi-o trimite in zbor si adun cu ochii si cu inima tot ce se intamplă în jur. Oare cum o fi în lumea lui de la 4810 m?... Oare cum ne vede el pe noi prin pânza de zăpadă viscolită? E musai să stau de vorbă cu cei care au pus piciorul pe Vârful Mont Blanc, să-i întreb câte în lună și în stele... Mă simt măruntă; sunt o gâză în fața unui gigant pe care îl admir. Știu că o sa-l mai văd si in urmatoarele zile dar... parcă nu mai vreau sa plec de aici, mai ales că Gilmour se apucă de cântat ”Marooned” în capul meu... În stânga mea, spre nord și spre vest, se cască ditamai hăul către Valea Val Montjoie pe care am urcat ieri. Spre sud...Vârful Tête Sud des Fours... Cred ca iarna e o nebunie prin locurile astea! Hai, Miha, gata cu visatul cu ochii deschiși!

Vârful M O N T B L A N C ( 4810 m) - în ultimul plan

Lacs Jovet( 2200 m)

Plecăm pentru ca avem de coborat de la 2756 m, la 1870 m si apoi iar de urcat si iar de coborat.... Mă urnesc cu greu, da’ greu de tot... Lasă că ne-om mai vedea noi, frumosule!!! Nu scapi tu de mine!

Ne luăm rucsacii din Col de Fours și începem coborârea prin zăpadă spre Ville de Glaciers. E o senzație faină când în miez de iulie iei zăpadă în bocanci si asta mă readuce cu picioarele pe pamant... Traversăm un petec de vreo 150- 200 m de zăpadă, apoi dăm de pășune alpină si de rodhodendron.

Coborârea spre Ville de Glaciers.
Undeva, în stânga, în penultimul plan, Col de la Signe( 2516 m), unde vom ajunge spre seară

Les Grandes Aiguilles( 2905 m)

Poteca e bătătorită și nesfărșită; am spor la mers dar cu toate astea, poteca se dublează, uneori se triplează... Asta e, în munții înalți, văile sunt foarte adânci, cărările nesfârșite...iar glezna mea are tot felul de toane! Cu cât coborâm, aerul devine tot mai greu și mai înăbușitor. M-am înșelat atunci când am crezut că în aceeași zonă cu ferma din Ville de Glaciers se află și Refuge Des Mottets. După n-șpe serpentine și kilometri, ajungem în Ville de Glaciers și găsim indicator către Refuge Des Mottets: încă 30 minute.

Refuge Des Mottets e o cabană foarte șic, deși privită din exterior seamănă cu o casă celtică din lespezi de piatră. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu i-am făcut nici o poză.... Ta-daaaa!!! Cine vrea să facă Tour du Mont Blanc o găsește pe internet( www.lesmottets.com). Gândul meu era la sucul de portocale, la ceva mâncare și la odihnă. Cât pe ce să luăm decizia de a înnopta aici dar pentru că era abia ora 16,00, am considerat că avem timp să urcăm în Col de la Seigne( 2516 m) si apoi să coborâm pe partea italiană, spre Rifugio Elisabetta Soldini( 2195 m). Ok, ok, hai să trecem granița în Italia, în după-miaza asta!!!

Vallée des Glaciers

Urcarea în serpentine spre Col de la Seigne nu e foarte grea, dar nici ușoară când cari o namilă de rucsac, dar peisajul mă face să uit de greutate. În stânga directiei noastre de urcare, Vallée des Glaciers ne desparte de gigantul Mont Tondu( 3196 m), iar în fața noastră se înalță Aiguille des Glaciers( 3816 m).

Mont Tondu( 3196 m)

Aiguille des Glaciers( 3816 m)

Într-o oră și jumătate- două, ajungem la granița Franța- Italia din Col de la Seigne( 2516 m) despre care K. Reynolds ne „avertizează” în ghid: ”is not an easy place to leave”.

Valea Lée Blanche văzută din Col de la Seigne( 2516 m)

Mont Lechaud

Îi dau dreptate lui Reynolds, cu mare drag n-aș mai fi plecat, dar ce te faci când încep să-ți slăbească puterile, ai frisoane și îți fuge pământul de sub picioare? Răspund tot eu: vezi Col de la Seigne în valuri!!! Iar până la Rifugio Elisabetta mai avem cam 30- 45 de minute. Mă simt din ce în ce mai rău și nu înțeleg ce se întâmplă... E greutatea rucsacului? Traseul prea lung pentru astăzi? Am spor la coborare si cu toate astea Rifugio Elisabetta nu apare la orizont.... Ovidiu C. si Titi imi iau rucsacul de aripi si chiar fără rucsac in spate mă simt tot mai rău. Uite refugiul! E mai sus decât poteca noastră; mai am cam 200 m și ii urc in timp ce pământul se invârte cu mine iar întrebarea din capul meu ”Cum o sa continui turul asta???” pare ruptă dintr-un concurs de genul ”Vrei să fii miliardar?”. Starea asta de rău și durerile de gleznă nu erau deloc în program!!! De ce acum, după doar trei zile de tur?

În refugiu nu sunt în stare să mănânc nimic deși prin fața mea defilează insistent farfurii cu tot felul de mâncăruri care mai de care mai ispititoare; in conditii de stare de bine, m-as fi bucurat de ele din plin. Nu vreau decât apă, cât mai multă apă!!! Sărurile efervescente ale Luciei sunt mană cerească. Sunt salvatoare! Simt cum iși fac efectul... Mulțumesc, Lucia!!!!!!!!! Eh, și din momentul ăsta, neapărat va trebui să am o discuție foooarte serioasă cu mine. Da, eu cu mine, cu nimeni altcineva din trupa, dar nu ca să dau cu mine de pamânt, ci ca să mă felicit pentru ce traseu am făcut astăzi. Da, mă felicit și mă iau cu frumosul, chiar și epuizarea mi-o iau cu frumosul... Ce vrea de la mine? Dar eu ce vreau de la ea? Ce vrea muntele ăsta de la mine? Ce vreau eu de la el? La finalul Turului Mont Blancului, mi-am dat seama că a treia zi a fost pentru mine cea mai grea din tot turul, nu știu să explic de ce( deși ziua/ etapa a 7-a dedicată traseului prin Fenêtre D’Arpette( 2665 m) se anunța ca fiind cea mai solicitantă); 15- 20 km pe urcări și coborâri cu namila in spate sunt complet diferiți de 15- 20 km pe drum drept!!! Un lucru mi-e clar: ceva nu merge. Oho, dar până la Fenêtre D’Arpette...mai vedem noi!!!

Adorm cu Ghețarul Lée Blanche la capul meu, așa că mâine dimineață voi lua o decizie... la rece: merg mai departe sau...merg mai departe ???